Am crezut că dacă mi-am propus să te uit am să și reușesc.
Sunt momente când aș vrea să alerg în brațele cuiva și aș vrea să mă simt în siguranță, dar știu că oricât de mult aș vrea să fii tu, nu e. Noi ne iubim, dar de la distanță, tânjim, ne imaginăm și depășim momentul ca și cum ne-am rătăcit într-un labirint. Și trec și afurisitele astea de zile. M-am obișnuit să mă amăgesc, știu cât de mult doare adevărul, speranța doare mai tare ca durerea, dar cu toate acestea iubirea e încă în inima mea. Cum să o scot? Cum să o gonesc? De ce oare nu-și folosește și ea creierul niciodată? Aș vrea să treacă... Doar aș vrea...
Îmi doresc cu disperare să simt măcar o dată fericirea, acele zile senine când simțeam că zbor, că eram în al nouălea cer. Dar eu încă rătăcesc prin tristețe. M-am săturat de filosofii, de preziceri și de destin. De tot.
În ce moment viața mea s-a schimbat? De ce îmi dau seama de abia acum?
Sunt foarte dezamăgită și singurul lucru după care tânjesc este singurătatea, vreau să mă gândesc din nou și iar din nou de tot, vreau să uit tot, vreau să înțeleg, vreau să fiu vechea eu. Dar cum poți să fii tot tu cea care ai fost după un șir lung de dezamăgiri și nereușite? Nu sunt chiar așa de optimistă și de curajoasă. Pierd tot ce am și ce iubesc se află departe de mine.
Mult noroc, mie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu